Stiri

Greutatea la naștere și markerii de risc

Greutatea la naștere și markerii de risc pentru diabetul

01/03/2015

Apple Watch va avea functie de monitorizare a glicemiei diabeticilor

Pacienții cu diabet care folosesc instrumente de măsurare a

„Bună, sunt Corina și sunt diabetică!”

13/10/2013

E o formulă de prezentare directă, sinceră și informală. Dar e o formulă de prezentare pe care o folosesc doar online. Deși discut deschis despre diabetul meu și încerc să profit de orice ocazie pentru a explica oamenilor mai multe despre diabet, asta nu e ceva ce menționez de obicei atunci când întâlnesc pentru prima dată o persoană. Și mai ales, nu e ceva ce trec în CV.

Dar știm cu toții că diabetul este o boală căreia trebuie să îi acordăm atenție 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Este o boală care ne urmărește peste tot, oriunde am merge: cumpărături, ieșiri cu prietenii, cinema, concedii. La școală, facultate sau la muncă. E o boală care ne afectează, într-o mică sau mai mare măsură, viața privată și cea profesională. Și dacă azi, datorită medicinei avansate, viața cu diabet poate fi trăită normal, frumos și sănătos; diabetul rămâne totuși prezent, afectându-ne fiecare decizie.

După diagnostic, ne bucurăm, dacă se poate spune așa, de sprijinul familiei și al prietenilor apropiați. Mătușa preferată nu se va mai simți ofensată atunci când refuzi să guști din lăudata-i prăjitură. Prietena cea mai bună va învăța repede să cumpere și sucuri fără zahăr atunci când te invită la vreo petrecere. Cei dragi vor învăța, odată cu tine, despre diabet și se vor adapta la noile tale nevoi.

Rămâne însă problema celorlalte colectivități din care facem parte. Ce facem la școală sau la lucru? Cum ne afectează diabetul viața profesională și cum putem avea grijă de noi in afara confortului propriei case? Cum le spunem colegilor despre diabet și mai ales, cum vor reacționa aceștia?

Bineînteles, există și varianta de a ascunde colegilor faptul că avem diabet. E o variantă pe care nu o agreez. Există pericolul de hipoglicemii de exemplu, ar fi bine să existe un coleg care să știe ce trebuie să facă în acest caz. Mai sunt și programările la medic, de obicei mai multe pentru un diabetic, și atunci ar fi chiar indicat să avem un șef care să stie despre ce este vorba.

Și totuși, cum ne anunțăm colegii că avem diabet?

Când am fost diagnosticată, eram în clasa a 5-a. Așa că parinții au anunțat diriginta și profesorii, care la rândul lor, au spus colegilor mei de clasă. Cred că a fost cea mai bună variantă atunci. Când m-am întors la școală, după două săptămâni de absență, aveam un program care mă obliga să iau masa de prânz la școală. Ai mei aranjaseră cu secretara școlii să merg la ea în birou să îmi fac insulina la prânz, presupunând din start că „mi-ar fi rușine” să îmi fac insulina în clasă, de față cu colegii. Așa că am mers zi de zi la prânz în biroul secretarei să îmi fac insulina.

După o lună, intrigați de dispariția mea zilnică din pauza mare, colegii m-au întrebat unde merg. Și de ce. Și le-am răspuns. Și apoi m-au întrebat dacă nu mi-aș putea face insulina în clasă. Și atunci, fericită că nu mai trebuie să mă ascund, mi-am facut prima injecție în clasă, sub privirile admirative ale colegilor. Erau uimiți de „seringa aia ciudată” – penul, de faptul că nu mi-e frică de ace, erau curioși dacă doare. Colegii mei au fost întotdeauna curioși de cum funcționează toate gadgeturile pe care le aveam: penul, glucometrul, testele, înțepătorul. De ce trebuie să mănânc la ore fixe și de ce câteodată trebuie să mănânc bomboane.

În liceu, părinții au anunțat doar diriginta și profesoara de franceză – și ea diabetică. Celorlalți profesori și colegilor le-am spus eu, în timp și numai celor cărora am considerat că trebuie să știe. Colega mea de bancă și prietena mea ce mai bună a aflat prima dintre colegi – era nevoie să dau o explicație pentru stocul de zahăr cubic din bancă. Profesoara de biologie a aflat după ce m-a prins ronțăind din sus-numita rezervă de zahăr cubic.

În facultate, le-am spus colegelor de cameră imediat ce le-am cunoscut. Oricum ar fi fost destul de greu să mă ascund, având în vedere cutiile cu ace, teste, penurile și stocul de „dulciuri în caz de hipo” care se adăugau bagajului de student-care-stă-la-cămin. Și cutiile cu insulină din frigider, erau și ele un indiciu.

Povestea se complică puțin atunci când vorbim despre diabet la locul de muncă. Deși adulții sunt mai informați, majoritatea știu ce este diabetul, ne putem totuși lovi de idei preconcepute și informații false. Colegii de școală au fost întotdeauna empatici și lipsiți de prejudecăți, ajutându-mă când am avut nevoie și lăsând-mă pe mine să iau deciziile privitoare la cum îmi tratez diabetul. În schimb, la locul de muncă, au existat și excepții. Am primit, de-a lungul anilor, sfaturi binevoitoare, dar total dezinformate, despre dietă, tratament, despre ce și cum am și nu am voie să fac. Mi-au fost recomandate ceaiuri și tone de scorțișoară. Mi-au fost oferite prăjituri și ciocolată, insistențele continuând și după refuzul meu ferm, dar politicos. Și au fost cazuri în care am fost certată timp de jumătate de oră pentru un baton de Snikers pe care l-am mâncat în pauza de masă.

Situații inconfortabile pot apărea și atunci când vine vorba de insulină, ace și toate gadgeturile legate de managementul diabetului. Cei mai norocoși se pot bucura de intimitatea propriului birou și de un dulăpior privat unde pot să își ia glicemia și să își facă insulina în liniște și unde pot adăposti în siguranță tot „trusoul de diabetic”. Atunci când împărțim un birou cu alți colegi, o borsetă sau un portfard în care să încapă glucometrul, testele, penurile, tabletele de glucoză și o excursie la toaletă ne pot asigura intimitatea de care avem nevoie. Și ar mai fi și cazul în care nu ne deranjează să ne luam glicemia și să ne facem insulina de față cu colegii, și nici ei nu se simt deranjați. Oricum, din respect pentru colegii noștri și pentru personalul care face curățenie, trebuie să aruncăm cu grijă testele și acele folosite. Un container special la birou poate fi util. Eu prefer să iau acele și testele cu mine și să le arunc acasă.

Experiența poate fi diferită atunci când ne angajăm după câțiva ani trăiți cu diabet față de atunci când ne întoarcem la slujbă după un diagnostic nou. Oricum, nu cred că diabetul e un motiv de discriminare la angajare sau la locul de muncă. Nu a fost în cazul meu niciodată și nici nu am auzit de asemenea cazuri de la persoanele cu diabet pe care le cunosc în persoană sau online.

Deși aveam diabet de 13 ani deja atunci când m-am angajat pentru prima oară, nu am anunțat colegii decât dupa vreun an, când a trebuit să mă internez în spital pentru o săptămână. Bineînțeles că la consultul de medicina muncii nu am ascuns faptul că am diabet, dar nu am discutat despre asta cu angajatorul sau cu departamentul de Resurse Umane.

Problemele care pot apărea la locul de muncă cred că sunt legate mai mult de natura muncii. De exemplu, unui diabetic îi poate fi recomandat să nu presteze unele munci fizice, care implică manevrarea de utilaje grele și mașinării, sau efectuarea de ture de noapte. Medicul de medicina muncii este cel care dă avizul de „apt de muncă”, în funcție de starea de sănătate a pacientului, de eventualele complicații existente și de cerințele impuse de locul de muncă. Aici cred că diabeticii diagnosticați în copilărie sau adolescență pot avea un avantaj: se pot orienta din timp către o carieră „compatibilă” cu diabetul. Deși diabetul ar trebui să fie ultimul lucru care ne influențează în alegerea unei cariere. E o alegere care ar trebui să fie făcută în funcție de pasiunile noastre și de calitățile și calificările pe care le avem și nu în funcție de limitările fizice. Și să nu uităm că există oameni de succes cu diabet. Un exemplu ar fi Sir Steve Redgrave, canotor britanic, care a câștigat aurul în 2000 la Olimpiada din Sidney, la trei ani de la diagnosticul cu diabet din 1997. Thomas Edison, inventatorul becului, a fost și el diabetic. Actorul Dragoș Bucur. Autoarea Anne Rice. Regizorul George Lucas.

După 18 ani și jumătate trăiți cu diabet, 13 în școală și studiind, 5 la locul de muncă, nu pot să spun decât că se poate. Totul ține de capacitatea noastră de adaptare la situațiile în care ne aflăm, pentru că o rețetă sigură și universal valabilă nu există. Dar se poate, se poate trăi, învăța și munci cu diabet. Și succesul e o opțiune. Dar diabetul nu trebuie ignorat, pentru că mintea și corpul funcționează mai bine cu glicemii bune!

Share

     

Vocabular

Carbohidrați

sunt nutrienți de bază din alimente. Se găsesc mai ales în paste făinoase, unele legume și fructe, în produsele l ...

Citeste mai departe

  • Blogroll